Sediul Partidului Național-Țărănesc pe 14 iunie 1990, după vizita minerilor:

Nu retrăim istoria, ar trebui să fie limpede. Nu e cazul să măsurăm protestele de acum cu etalonul celor de atunci. Ceea ce nu le face pe cele de acum ridicole – în ciuda reflectoarelor televiziunilor de propagandă, fie ele cele guvernamentale sau cele încă și mai penibile din tabăra cealaltă (cele care îi aduc pe copiii lui Ponta și Constantin să spună ce cred despre Udrea – suprem robiespierrism, evident). Nu avem de dărâmat dictaturi de paie, Băsescu nu este acel Ion Iliescu din 1990 care nici nu se obosea prea tare să-și ascundă statutul de gauleiter sovietic. Miza nu este direcția noastră strategică, ancorarea în Europa, ci faptul că nu reușim să ne rezolvăm problemele cronice: sărăcia, ruralitatea, corupția endemică, lipsa de competitivitate, colapsul educației, asistența medicală deficitară, inegalitatea extremă. Probleme serioase – dar probleme care țin de normalitatea politică, nu de o stare de excepție decretată în direct de tovarăși gen Dogaru. Probleme care sunt mult mai bine exprimate de protestul studenților, pensionarilor și profesorilor - și de cel al ultrașilor – decât de apariția unui personaj în uniformă care, dacă mă iau după ce spune presa, are serioase tulburări antonesciene.

Nu e cazul să inventăm sperietori, dar nu e cazul nici să albim bilanțul politic al mandatelor domnului Băsescu. Andrei Pleșu stabilește, cred, ordinea corectă a responsabilității în acest articol. Însă trece prea ușor peste faptele de care se fac responsabili politicienii și portavocile lor travestite în jurnaliști. Defectele domnului Băsescu nu țin doar de temperament și de faptul că i s-a amputat organul stilului. Dl. Băsescu se face vinovat mai ales de faptul că și-a reprodus chipul până în ultima primărie de partid: oameni care îmbină ambiția fără margini, lăcomia, lipsa de scrupule cu ignoranța aproape completă. Dl. Boc nu este doar un funcționar gri pus peste guverne cu un bilanț de aceeași nuanță. Dl. Boc a girat măsuri prost gândite în educație, sănătate și siguranță publică cu scuza că ceva trebuia făcut și că ceva e mai mult decât nimic. Dl. Boc a înțeles să guverneze peste un Parlament în care, de fapt, tot partidul pe care îl conduce a trimis oameni.

Abia după ce spunem lucrurile de genul ăsta ne putem muta atenția asupra opoziției, asupra perspectivei terifiante de a avea un președinte de talia domnului Antonescu (tot ce putem spera e că va fi dominat de guvern, altfel nu văd cum nu ar fi, în ce contează, un președinte mai rău decât actualul). După asta putem discuta de ce Radu Mazăre, probabil cel mai slab primar de oraș mare din România, e coleg de protest cu dl. Ponta. De ce acesta din urmă scrie pamflete pe blog în loc să vină constant cu propuneri serioase, de ce nici măcar nu e în stare să înceapă o campanie bazată pe propuneri serioase (exclus lapte și miere anii ăștia), așa cum face Hollande în Franța. Că dl. Ponta e ceva mai puțin stângu-n-dreptist decât dl. Antonescu (așa cum remarcă și Andrei Pleșu) nu e în condițiile astea o mare performanță și nu are de ce să ne liniștească.

Alan Greenspan este domnul care a condus banca centrală a Statelor Unite, Federal Reserve, în perioada în care bula imobiliară care a cauzat criza economică globală se tot umfla. Greenspan a stat pe acest ou care se tot mărea ignorând semnele că din el dă să iasă ceva monstruos. Fed n-a făcut mare lucru pentru a reduce temperatura economiei SUA, deși aceasta, la focul speculațiilor din zona imobiliarelor, ajunsese la punctul de fierbere. Greenspan nu a intervenit, de exemplu prin scumpirea creditului, pentru că în toată cariera sa a fost unul dintre susținătorii dereglementării piețelor, inclusiv a celor de capital. Cu cât statul intervine mai puțin în economie, cu atât mai bine. Că statul a fost nevoit până la urmă să intervină într-o măsură care nu are precendent face parte deja din istorie. A fost așa pentru că, atunci când Fed s-a trezit, era prea târziu. Greenspan a predat cheile unei case în flăcări lui Ben Bernanke în ianuarie 2006. Poveste de citit, de exemplu, în cărțile pentru popor scrise de Stiglitz (Freefall) și Krugman (Return of Depression Economics). De la idol al bancherilor, Greenspan a devenit în primul rând un caz de manual de disonanță cognitivă.

Avem o nouă confirmare a acestui statut – sau diagnostic, cum preferați. Pe 25 ianuarie anul acesta, Greenspan a publicat un editorial în Financial Times intitulat Meddle with the market at your own peril (poate în contextul discursului despre starea națiunii al lui Obama, așa cum mi-a sugerat cineva). Dacă aveți un cont FT (e gratuit), textul e aici. Mai nimic despre criză – o frază despre dezamăgirea încercată de autor în fața imprudenței băncilor. În rest, o apologie a pieței libere, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă autorul nu ar avea nici umbră de responsabilitate, de parcă ideologia sa ar fi la fel de paralelă cu starea lumii ca ideologia sovietică și existența gulagului.

Un exemplu:

Capitalism,  since it was spawned in the Enlightenment, has achieved one success after  another. Standards and quality of living, following millennia of near  stagnation, have risen at an unprecedented rate over large parts of the globe.  Poverty has been dramatically reduced and life expectancy has more than doubled.  The rise in material well-being – a tenfold increase in global real per capita  income over two centuries – has enabled the earth to support a sixfold increase  in population.

(sursa/source)

Pentru cei care nu vor cont FT sau nu citesc în engleză, am tradus acest text în română. E o traducere imperfectă, dar poate ajută:

editorial greenspan (pdf)

Conform Hotărâririi Consiliului General al Municipiului București Nr. 155/27.07.2011, o suprafață de 11.050 mp din parcul Circului de Stat a fost trecută din administrarea ALPAB, în administrarea instituției CIRC&VARIETE GLOBUS București.

Pe la șapte, prin Piața Universității trece o „coloană oficială” – un lanț uman – care își face loc cu o brutalitate simulată pe trotuarul de la Geografie, cum fac limuzinele negre în viața oamenilor mari. O reproducere îndrăzneață cu Băsescu și Udrea, steaguri, mesaje acide, un portret al exagerat de fericitului patriarh căruia i-a fost transplantat chipul angelic al președintelui. Sunt mai mult oameni în vârstă. În general, piața este un amestec în fierbere de tineri și bătrâni, de ochelariste, fotografi și pensionari, de sărăntoci, ultrași și profi.  Coloana coboară în pasaj însoțită de zâmbetele unui jandarm. Evident, punctele fixe ale fierturii sunt grupurile de jandarmi.

Pe la nouă, compoziția s-a schimbat. Pensionarii și familiștii au plecat acasă, zona Arhitecturii este a tinerilor. În centru, un grup foarte animat de – probabil – suporteri. După coordonare și cearta sacadată cu „gaborii”. Pe margini mai mult studenți & co. O fată ține în mână o foaie pe care scrie „feministele sunt aici”. Multe mesaje acuză presa. Bannerul cu Roșia Montană e la locul lui. Pe Arhitectură este proiectată o pagină de Twitter: #revoluție. Un amestec bizar în care așa-numiții huligani nu par a avea probleme de coabitare cu, de exemplu, revoluționarii cu proiectorul. Spun „bizar” – și este un simptom al fracturilor pe care am ajuns să le considerăm naturale. Nu cât de bine folosim gramatica sau cum ne îmbrăcăm sunt cele mai importante lucruri.

Dar să ne întoarcem la grupul suporterilor. Au fost invitați să se întoarcă în mahala și să tacă din gură de domni cu buze fine de la atâta pupincurism, precum Baconschi. Au dat foc orașului, au vandalizat au etc etc. Conform „jurnaliștilor”. Care e problema lor? Nu le plac liceele distruse, șomajul, traiul la garsonieră cu părinții, cariera de badigard? Și ce știu ăștia în afară de bătaia cu jandarmii? Au și ei ceva în capetele alea?

Știu să strige împotriva presei din România și a manierei jalnice în care protestul a fost mediatizat. Aprob.

Strigă „PDL și USL, aceeași mizerie”.  Aprob cu anumite calificări.

Strigă împotriva jandarmilor. „Avem gabori în civil printre noi.” Dezaprob. Dacă vor să aducă prostia de pe stadioane aici, greșesc. Nici jandarmii nu sunt cei mai fericiți oameni din lume.

Strigă „E România, e țara noastră, și ne pișăm pe politica voastră.” Aprob. E mai frumos să-i spunem „boicotul politicii de partid” sau „antisistem”? Irelevant.

Strigă „Băsescu, du-te la mă-ta și adu-ne flota”. Sarcină imposibilă, din păcate.

Strigă „Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați”.

Strigă „Libertate”.

Strigă „Rezistență fără violență”.

Strigă „Cine sare vrea schimbare”.

E spontan? Sunt obișnuiți să urmeze porta-vocea liderilor? Întrebarea este dacă aceste întrebări au vreo importanță. Spun ele ceva despre viața acestor tineri? Despre șansele lor? Despre ce le rezervă viitorul? (Arbeit macht frei, în cuvintele șefului de cabinet al prefectului de Mureș?) Dacă justificarea furiei este tema discuției, atunci nu e urmă de îndoială că furia e justificată. Așa că teoriile conspirației merg în gol în acest caz. Dar, evident, o judecată sumară televizată e în tradiția diversiunilor de la noi.

Nici de data asta Piața Universității nu este lipsită de greșeli, dar reușește să fie altceva decât tumora enormă și tăcută care a infiltrat restul orașului. Revolta împotriva acestui cancer aparține inclusiv acestor tineri – e și a huliganilor, dacă preferați așa. Nu îi admir, nu aș vrea să cred că sunt reprezentativi șamd. Dar cred că un dram de luciditate arată că ei și cei ca ei sunt printre marii pierzători ai acestor ani. Incendierea unui chioșc de ziare și câteva vânătăi nu pot sta în balanță cu mii și mii de vieți împinse sub orizont.

PS. Vedeți și acest text de Mircea Kivu.

In principiu, oricine preia administrarea banilor inafara de stat este binevenit, caci vedem bine ce face statul cu banii nostri (il subventioneaza indirect de pilda pe Ioan Nicolae pentru ca acesta la randul lui sa-l subventioneze pe Mircea Geoana, dupa cum au constatat procurorii). (sic! link)

Doamna Culcer poate exprima ce păreri dorește. Însă, când opțiunile politice și ideologice ale unei persoane se transformă în politica editorială a televiziunii publice, ceva nu este în regulă. Iar când această agendă este impusă cu bocancul, prin „știri” și „reportaje” care amintesc de TVR-ul din primul mandat iliescian, suntem deja în plin absurd. Statul e rău, înțelegem. Dar același stat trebuie să acopere acum pierderile de 100 de milioane de euro ale TVR. Voi număra la aceste pierderi și salariul anual net de 123426 lei (spre 30000 de euro) încasat de doamna Culcer de la Televiziunea Română (declarație de avere). Același stat rău plătește un medic specialist aflat la început de carieră cu vreo 3500 de euro pe an, iar spitalele cu pierderi masive, spre deosebire de TVR, sunt închise.

***

Editare ulterioară: Culcer a fost în sfârșit înlăturată de la conducerea știrilor TVR miercuri, 18 ian.

Lume, lume, de la Televiziunea Română citire:

În faţa Teatrului Naţional se află grupul cel mai mare de protestatari – în mare majoritate tineri. Potrivit corespondentului TVR, Adelin Petrişor, câţiva protestatari care constituie nucleul dur al manifestării se comportă exact ca pe stadion. Scandările lor sunt identice cu cele din tribune, iar manifestarea generală, asemenea.

În apropierea Pieţei Universităţii a fost descoperită o maşină incendiată. Potrivit unui martor, mai mulţi tineri cu feţele acoperite au aruncat cu sticle incendiare. [ link ]

O perspectivă, cum ar veni. O alta e următoarea. E cam 8 jumate seara. Parchezi mașina în spatele Universității, unde sunt încă destule locuri libere, la 50 de metri de fântână și de grupul de oameni care scandează împotriva lui Băsescu. Grupulețe vin și pleacă. Tineri majoritatea, probabil studenți. Dar și oameni mai în vârstă cu etern suspectul look de intelectual. Și alții care n-au nici un look special. Când ajungi în piață, dai de o mulțime de oameni care agită steaguri decupate, caricaturi, bannere cu Roșia Montană. Pe multe foi A4 ținute în mână de tinere îmbrăcate „alternativ” scrie „fără violență”. Dacă porți un fular cam peste gură, cum are un tânăr care vine spre fântână când eu, nițel răgușit, mă pregătesc să plec, un jandarm blindat îți spune politicos să-ți descoperi fața și te caută puțin în rucsac. Nimeni nu pare să facă mare caz din asta.

În rest, se strigă ”demisia”, se fac poze, câțiva tineri încearcă fără mare succes să dea tonul cu o porta-voce. Peste bulevard, în fața TNB, chiar nu pare ca la stadion, dar poate nu am fost eu de prea multă vreme în asemenea locuri. Văd că niște personaje s-au urcat pe statui și dau din steaguri. Nu se strigă „să trăiți bine, iubite conducător”, dar presupun că nimeni nu se aștepta la asta.

Ah, și când te întorci, nu-ți găsești mașina incendiată (a ars în zonă un Oltcit, posibil abandonat, legătura cu ochelariștii din piață fiind misterioasă). În mulțime, nimeni nu ți-a furat portofelul, iar rucsacul cu laptopul cu care te cari de la curs nu a încasat nici pietre, nici bastoane.

Asta nu înseamnă că ieri niște băieți nu au dat foc la diverse obiecte mai mult sau mai puțin spontan. Dar chiar și asta indică nu faptul că ăia sunt niște animale demne de dispreț, ci măsura eșecului unei societăți de a oferi tinerilor ei altceva decât tribune, becali și semințe. Prin cartiere, asta am semănat, iar acum suntem, vai, șocați.

PS: Pe cine aduce TVR să vorbească despre proteste? Pe Gabriel Liiceanu. Care ne spune că problema cu Puterea actuală este o anumită stângăcie în a comunica public. Așadar, nu o hibă de substanță. Cum altfel, când GL ne spune că nu vede alternative la domnii și doamnele care ne conduc. Domnul GL se lasă scos din pălărie pentru a le spune unor studenți că ei nu sunt ca studenții din anii 90 pentru că nu au în față tancuri. Fără comentarii.

Fără comentarii și restul. De exemplu, flatulența online a domnului Baconschi, care pomenește pe blog de „mahalaua violentă și ineptă”. Bun, am înțeles, pe loc repaus.

Fond sonor pentru confluența străzii Visarion cu bulevardul Lascăr Catargiu. În armonie cu clădirile care mediază, de-o parte și de alta, trecerea de la limfa liniștită a viscerelor orașului la traficul venos al bulevardului. Am zis clădiri? Oarecum inexact. Privind spre bulevard, pe partea stângă, este un rest de clădire pe care, de câțiva ani, stau câteva bannere care ne avertizează prietenos: „pericol de prăbușire”. Când au apărut, casa era întreagă. Apoi a început să fie demolată hoțește, la adăpostul întunericului. A urmat un scandal, demolarea a fost oprită. Prea târziu, evident, când acoperișul deja dispăruse. Acum, natura poate continua opera bunului proprietar. Și o continuă. Am mai pomenit de tema asta pe aici. Și pe aici.

Uneori natura ia forma unor colecționari privați de fier vechi care conduc un pick-up Dacia jumătate alb, jumătate ruginit, înmatriculat în Giurgiu. Dacă suni la 112 când îi vezi, într-o după-amiază de vară, în plină acțiune, ți se spune că asta nu e o urgență. Apoi, polițistul de la secția 1, care e la vreo 50 de metri, îți spune „păi și eu ce să fac”, sau ceva asemănător.  Eh, o să trimită pe cineva să vadă ce și cum.

Cum fac unii zgomot pentru nimic, cum stau în calea progresului și a inițiativei private! O casă veche care rima cu cea de peste stradă. Ca și cum nu am ști că rima e infantilă și depășită. Și nici măcar parte a tradiției noastre. Încă un cutremur și scăpăm, de exemplu, și de Magheru, care rimează încă supărător și care rezistă în armăturile lui moderniste eforturilor noastre concertate de a face urbanism după rețete de ciulama.

Dar să privim, cum e la modă, spre dreapta. O casă joasă, dar întinsă pe o suprafață respectabilă, cu o grădiniță la șosea. Pe zidul fisurat dinspre Visarion, un medalion ține să ne informeze că este vorba de casa Dinu Lipatti. A fost construită în 1902 după planurile lui Petre Antonescu (arhitectul Primăriei Capitalei, al Facultății de Drept, al Arcului de Triumf etc) și a supraviețuit unui destin interbelic suficient de sinuos. Clădirea este acum într-o stare jalnică, iar grădina este neîngrijită și murdară. Prin interior funcționează o firmă sau mai multe. Starea casei și mai ales cea a grădinii arată despre ce fel de oameni e vorba.

Ca să fie totul și mai limpede, în poarta dinspre Visarion e foarte des trântit un Hummer H2, adesea pe trotuar. Mașina are numărul de înmatriculare B 41 HUM. Țin să-l asigur pe proprietar de adânca mea admirație. Sper că-l gâdilă în orgoliu și în gât.

De multe ori, monumentalei erori inginerești de peste ocean îi țin companie gafe teutonice de proporții similare, ca în imaginea de mai sus, unde un Mercedes GL (B-40-RPP) obez și confuz are un atac de panică – vedeți cum s-a albit la caroserie – pe trotuarul bulevardului Catargiu. Domnișoarele masculine și feminine suficient de complexate pentru a avea nevoie de două-trei tone de machiaj de fiecare dată când ies în oraș au o psihologie specială. Ar trebui să ne gândim, atunci când își cocoață tractoarele pe trotuare și spații verzi, că le oferim, noi, comunitatea, locuri de parcare pentru handicapați. E deja o minune că pot șofa (well, spun ”pot șofa” pentru că sunt pentru discriminare pozitivă) la un asemenea grad de retard mintal. Să nu ne bucurăm, așadar, de răul altora (nici când ne omoară pe drumuri de munte nu ar trebui să ne victimizăm prea tare sau să-i Huiduim). Dimpotrivă, să-i asigurăm pe iubiții noștri conducători de „gipuri” că vom munci și vom lupta pentru a ne apropia și noi de culmile nesimțirii lor.

Sâmbătă seara, plouă rar, sunt cam 3 grade, mașina miroase a mâncare de la mama. Balustrada podului refăcut acum câțiva ani e un mozaic de vopsea galbenă și rugină. Se aude pelicula de noroi și pietriș de sub pantofii mei, un câine dinspre sat – Armășești – și apa căzând din tuburile de beton pe care stă podul. Spuma se împrăștie în câțiva metri, apoi Sărata curge mai departe, mâlos, spre Bărbulești.

De aici n-am avut voie să beau Cico, mai ales într-o seară de vară spre finalul anilor 80. Nu chiar de aici, clădirea era în prima sa formă, popas socialist neetajat. Setea, canapeaua roșie a Daciei, părinții mei.

Înconjurată de zid de beton glazurat cu sârmă ghimpată și de gunoaie, fabrica de zahăr din Bărbulești, ex-procesatoare a sfeclei cultivate de CAP-urile din zonă. Din câte știu, funcționează la capacitate mică.

Florin Piersic ține în brațe o femeie aproape goală, cu sâni mari și fără cap. Ceea ce te va face să consumi mai mult zahăr produs la Bărbulești. Căruțașul, sub stropii de ploaie, pare ceva mai amar.

Editare ulteriora pt Andruska: