Insulele nefericite

[A fragment from a foto-documentary of the 1980s demolitions in Bucharest.]

În timpul micii aventuri de care povesteam aici, am găsit o carte de care nu aş fi vrut să scriu până nu o cumpăr: Bucureşti-Arhipelag, de Cristian Popescu. Justificarea postului este că am găsit recent mici fragmente din carte pe liternet: introducere, un cuvânt al autorului, şi un fragment de conţinut. Acesta din urmă vă va da ceva din gustul cărţii. Amar.

Într-o duminică dimineaţa în care eu mă pregăteam probabil să împlinesc 5 ani, Cristian Popescu dădea explicaţii organelor pentru curajul de a prinde pe film epoca de aur in the making:

 Aveam să aflu curînd că fotografiatul era interzis, dovadă că autorităţile erau conştiente de ce fac. Am fotografiat cu “sufletul”, fără vreun permis sau vreo autorizaţie. Voiam pur şi simplu să-mi păstrez amintirile şi altfel decît în memorie. Am înţeles ce însemna interdicţia de a face poze prima oară pe Cheiul Dîmboviţei, lîngă ruinele Institutului Medico-Legal “Mina Minovici”, în timp ce încercam să cadrez Biserica Sf. Nicolae Jitniţă şi Sinagoga Malbim din fosta Piaţă Căuzaşi. Era duminică, 13 octombrie 1985, la 8 dimineaţa. Din senin a apărut lîngă mine un gradat însoţit de doi civili şi am fost dus spre lămurire într-un imobil plin de funcţionari “civili”. A doua oară, am fost luat de doi civili în pufoaice gri, de şantier, şi dus pe Strada Azilul de Noapte, într-o casă banală, “mobilată” cu fişete, scaune şi mese de lucru – fotografiasem demolarea Mănăstirii Mihai Vodă. A treia oară am fost condus, tot de un civil, într-un chip încă mai “ferm”, într-o încăpere din fosta Administraţie Financiară de pe Chei, în apropiere de Operetă. De fiecare dată am rămas fără filmele pe care le făcusem – o pierdere pe care o regret enorm. Toate aceste hărţuieli nu au făcut însă decît să mă îndîrjească. M-am încăpăţînat deci să fotografiez tot ce voiam. Atunci mi se părea că acoperisem totul cu aparatul meu, un Leningrad îndelung folosit. Acum îmi dau seama că aş fi putut fotografia mult mai mult şi-mi revin mereu în minte locurile pe care le-am omis…

 

2xLange

Mi-am dat cu firma de imaginary playground în capăt, când, pentru politichie, mai bune-s vorbele lui Vonnegut: Keep the hell out of my body bag. Întârzii de ceva vreme să pun un link la textul din NY Books care spune ceva din povestea acestei fotografii din 1936 a Dorotheei Lange. Şi puţin din povestea femeii pe care o vedeţi, Florence Owens Thompson, o indiancă Cherokee. Imaginea este celebră, aşa că informaţiile nu lipsesc. Mă folosesc de câteva citate totuşi. Primul e chiar din NYRB şi mi-a deschis puţin ochii şi asupra senzaţiilor mele dezordonate în faţă frumuseţii femeii din imagine şi a frumuseţii la fel de dificile a fotografiei.

Of all the many thousands of photographs that came out of this government-sponsored enterprise, none was more instantly affecting or has remained more famous than Dorothea Lange’s Migrant Mother. Taken in February 1936 at a pea pickers’ camp near Nipomo, seventy miles northwest of Santa Barbara, it was published in the San Francisco News the following month, when it resulted in $200,000 in donations from appalled readers. In 1998, it became a 32¢ stamp in the Celebrate the Century series, with the caption “America Survives the Depression.” For a long while now, I’ve tried to observe a self-imposed veto on the overworked words “icon” and “iconic,” but in the exceptional case of Migrant Mother it’s sorely tempting to lift it.

The picture defines the form of pastoral as Empson meant it, and the closer one studies it, the more one’s made aware of just what a queer and puzzling business it is. A woman from the abyssal depths of the lower classes is plucked from obscurity by a female artist from the upper classes and endowed by her with extraordinary nobility and eloquence. It’s not the woman’s plight one sees at first so much as her arresting handsomeness: her prominent, rather patrician nose; her full lips, firmly set; the long and slender fingers of her right hand; the enigmatic depth of feeling in her eyes.

Iată cum descrie Lange împrejurările [sursa]:

I saw and approached the hungry and desperate mother, as if drawn by a magnet. I do not remember how I explained my presence or my camera to her, but I do remember she asked me no questions. I made five exposures, working closer and closer from the same direction. I did not ask her name or her history. She told me her age, that she was thirty-two. She said that they had been living on frozen vegetables from the surrounding fields, and birds that the children killed. She had just sold the tires from her car to buy food. There she sat in that lean- to tent with her children huddled around her, and seemed to know that my pictures might help her, and so she helped me. There was a sort of equality about it.

Florence, descoperită spre sfârşitul anilor ‘70 de un reporter, a contestat această versiune.

Pentru Lange, începutul fotografiei documentare, pe urmele maestrului Genthe, este clar marcat de o anumită scenă din San Francisco, în 1933 (deşi vezi articolul din NYRB pt antecedente). O descrie astfel [Anthony Lee - Picturing Chinatown, U of California Press, 2001]:

I remember well standing at that one window and just watching the flow of life. Up from the waterfront it came to that particular corner, that junction of many different things. There was the financial district to the left, Chinatown straight ahead, and the Barbary Coast and the Italian town. The unemployed would drift up there, would stop, and I could just see they did not know where next. . . .

Fotografia care a urmat a devenit la fel de celebră ca cea de mai sus; se numeşte White Angel Breadline, San Francisco:

[sursa]

 

prin Budapesta

Mai devreme am încercam să-mi menţin calmul despre o anumită ţară, dar mă declar un pic obosit azi (sunt invidios că ardelenii, bănăţenii şi diaspora ne-au salvat de comunism; deh, electorat educat).

Posibilitatea unei insule unde politica nu a devenit, de exemplu, asta şi asta e pe cale să devină pur logică? Când se introduce endocrinologia în programele de ştiinţe politice? Sau o altă disciplină care să explice cum se face că văd, acum câteva seri, un taxi în faţa celei mai mari sinagogi din Europa care are drept siglă conturul Ungariei Mari şi inscripţia JobbTaxi – de la Jobbik, partidul neonazist care a ieşit pe locul al treilea la ultimele alegeri de aici şi care are exclusiv idei frumoase, de ex. că evreii vor să pună laba pe Ungaria pentru a fura apa.

Cap compas spre vreo altă planetă – una din cele puse la cale cu capace de oale în Vörösmarty tér de acest domn:

Sau să privim viaţa, tovarăşi, printr-o fereastră de academie muzicală art nouveau, dar, vorba Paraziţilor, din exterior:

 

bring it on

chapeau, MR2

 

cu trepiedul pe bicicletă

Aşa a ajuns Samoilă Mârza să fotografieze singurele scene ale Adunării din Alba Iulia. Pentru că domnul fotograf Bach, angajat anume, nu s-a prezentat. De fapt fotografiile sale importante încep la Viena, unde Maniu şi soldaţii români din armata austro-ungară se ocupau cu menţinerea ordinii (şi sfinţit de steaguri – vezi foto/noiembrie 1918).

[sursa]

De la Viena, SM ajunge acasă cu restul trupei, prin Zagreb şi Belgrad, pentru că ruta Budapesta - Arad, din motive uşor de ghicit, se declară indisponibilă (mai mult aici, de la Biblioteca Judeţeană Alba). Din cele cinci clişee rămase de la Adunare, preferatul meu este acesta, care-l surprinde pe Aurel Vlad citind actul Unirii:

 [sursa]

 

Old Europe makes it to NYT/S

A follow-up on this previous post. The exhibition on the ancient cultures of the Danube Valley gets a brief presentation in NY Times / Science – here. (A pull from obscurity is a much needed merchandise, even for the present-day cultures of the region in question.)

 

2 vids [Csík Zenekar]

Originalul. În română ar fi “Se termină chiar acum”. La final:”Dincolo de oglinzi, sus în nori / Un îmblânzitor de şerpi cu aripi de înger scapă flautul din mână.”

“Stea sau rândunică”

 

37000

Azi au votat, în România sau aiurea, 9,2 – 9,3 9,8 milioane de cetăţeni români, cam jumătate din cei cu drept de vot. Spre seară am mers şi eu să votez la ICR Budapesta (după colţ, la Ambasadă, era coadă până afară), printr-o burniţă care, tot ezitând să devină ploaie, s-a pierdut undeva pe drum. Mersul pe jos sper să-mi fi folosit. A fost o plimbare plăcută, măcar la dus, până şi nervozitatea statuilor din Hősök tere (Piaţa Eroilor) părând anulată de atmosfera joasă, dungată de iluminatul ornamental. Votul nu-mi va folosi, dar falsez voit mai sus sugerând că m-am ales cu mersul. Nu cred că votul este despre „cu ce mă aleg”, ci, să-mi fie scuzată platitudinea, despre „ce aleg”. Platitudinile sunt de dezgropat când nu mai poţi conta pe faptul că undeva în implicit îşi fac treaba. Poate cei trei cititori nu aveau nevoie de acest memento; adică poate mă înşel. Poate nici trioul cititorilor nu se îneacă în oceanul de dezamăgire care pare să fi făcut din cetăţenii români o naţiune insulară.

 

Il y a encore des passages qui demeurent dans le noir

Pentru Andrei şi Alina. Curaj!
Valabil şi pentru noi ceilalţi.

 

Exhibition in NYC co-organized by MNIR & ICR

MNIR, ICR New York and museums in Bulgaria and Moldova helped put up an exhibition on the ancient civilization of the Danube Valley, 5000-3500 BC, at the Institute for the Study of the Ancient World of New York University.